Plecarea noastra la Sf. Munte s-a datorat, în cea mai mare măsură, eforturilor şi rugăciunilor Iuliei – Dumnezeu sa-i daruiasca sanatate si copii. Ea şi-a dorit atât de mult să plecăm (in grup era si sotul ei) astfel ca, în loc de 4 zile în Sf. Munte, am petrecut 8 zile din cauza ca a fost furtuna si vaporul nu a mers (s-a rugat să putem pleca, dar a uitat să se roage şi să ne întoarcem).
Este mare lucru să ai un ghid de Athos, mai ales daca pune si suflet în ceea ce face. Toţi cei 8 din grup mergeam pentru prima dată în republica monahală şi fără ajutorul lui Victor, care şi-a făcut treaba în modul cel mai profesionist cu putinţă, nu am fi înţeles multe din această incursiune într-un mod de vieţuire foarte diferit de cel al mirenilor de rând.
„Pe cel ce nu face cele ale locului locul îl dă afară”. Ca să înţelegi cât de cât ce înseamnă viaţa monahală în trăirea ei autentică trebuie să intri în ritmul slujbelor de obşte din mănăstiri. Primul contact cu slujbele a fost la mănăstirea Iviru. La 3 dimineaţa a început rugăciunea în biserica cea mare. E frumos de remarcat faptul că în biserică nu se foloseşte curentul electric şi că slujbele se fac la fel ca acum multe sute de ani. Nu am înţeles mare lucru din slujba în limba greacă, dar am fost în stare să-mi dau seama când a început Sfânta Liturghie. M-a bucurat enorm de mult faptul că slujbele la noi se fac în limba vorbită (în Grecia slujbele se fac în greaca veche, iar greaca nouă foloseşte cam 10% din cuvintele limbii vechi).
La Chilia „Buna-Vestire” de la Schitul „Sfântul Dimitrie – Lacu” m-a bucurat enorm să aud în biserică rugaciunea lui Iisus făcută ca şi o rugăciune de obşte. „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, milueşte-ne pe noi” a fost spusă aproximativ jumătate de oră înainte de începerea slujbei Utreniei. Părintele Ştefan Nuţescu a fost foarte primitor cu noi şi m-a bucurat să-l văd în carne şi oase pe omul care scria articole aşa de frumoase în revista „Familia ortodoxă”.
Schitul românesc „Prodromu” m-a atras prin rânduiala slujbelor. E foarte frumos să mergi la slujbă la 2 dimineaţa şi să închei la ora 6:30. Maica Domnului „Prodromiţa” ne-a primit cu braţele deschise şi ne-a călauzit drumul până la mănăstirea Vatopedu, acolo unde vom petrece 4 din cele 5 zile ce ne-au mai rămas de stat în Athos.
La Vatopedu am primit cheia înţelegerii rânduielii slujbelor de la părintele Chiril, duhovnicul roman al manastirii. La Vatopedu vieţuiesc aproximativ 130 de monahi, din care jumătate sunt greci, vreo 10 români, restul ciprioţi, ruşi, americani, francezi şi alte naţii. Am fost în perioada în care stareţul Efrem era închis de autorităţile greceşti (1 – 8 februarie 2012). La Vatopedu am văzut o obşte foarte unită. Când veneau călugării şi se închinau la icoane aveam impresia că vin niste ostaşi destoinici care îşi prezintă omagiul lor unui conducător iubit. Mi-a plăcut bucuria pe care o citeam pe faţa monahilor când înălţau cântări la strană. E lucru mare să vezi barbaţi în toată firea bucurându-se cu bucuria sinceră pe care numai copiii nevinovaţi o pot avea. Dacă aţi auzit vreodată râsul cristalin al unui copil de 2-3 ani ştiţi ce vreau să spun.
Părintele Chiril mi-a spus ce trebuie să urmăresc de fapt în viaţa duhovnicească. Ce contează cu adevărat este ţinerea legăturii cu părintele duhovnic cât mai des prin Taina Spovedaniei, să mă împărtăşesc, cu acordul părintelui duhovnic, cât de des posibil (cam o dată la 2 săptămâni) şi să spun rugăciunea lui Iisus cât mai des. Mi-a spus să observ că în biserică rugăciunile se spun cu o voce neutră, cântările nu se fac pentru a impresiona auditoriul, ci se fac pentru a te introduce în atmosfera propice pentru a te cufunda în rugăciunea lui Iisus. Şi mi-a spus să-mi intre bine în cap că mănăstirile din Sfântul Munte nu sunt mănăstiri misionare, ci sunt mănăstiri de rugăciune.
Intrebând-ul de cancer, mi-a dat un citat al parintelui Sofronie Saharov: „cancerul este boala celor ce se tem de rugăciune” şi m-a lăsat să merg cu Sfântul Siluan: „Tine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui” (în sensul de a fi realist, de a rămâne tot timpul ancorat în realitate, de a fi prezent tot timpul în ceea ce fac, de a avea o stare de trezvie autentică).
Dumnezeu ne-a ajutat şi Victor ne-a călauzit şi la parintele Nicodim, pustnicul roman de 76 de ani din pustiul Kapsalei, care, prin vorbele sale, mi-a răspuns la nişte intrebari pe care le purtam cu mine. Părintele ne-a spus că trebuie să ne rugăm şi pentru cei care nu se roagă. Cuvintele dumnealui m-au odihnit foarte mult. A fost o intalnire speciala, la coliba dansului, de unde se vede varful Aton in toata splendoarea lui..
Ce a fost Athosul pentru mine? Athosul este locul după care voi plânge toată viaţa mea; locul în care aş vrea să mă reîntorc oricând. „Athosul este locul cel mai curat de pe faţa Pământului”, aşa cum a spus parintele Nicodim.
